Nu e totuna să avansezi în vârstă cu a deveni mai înțelept, mai așezat, mai cumpănit. Nu poți alătura efemerii ani ai vietii, prospețimii veșnice a spiritului.
Niciodată nu plecăm definitiv, cu sufletul, de la vârsta copilăriei, nici măcar când ajungem la temeinicia coacerii zilelor în timp ireversibil.
Poate de aceea suntem mereu tineri în adâncuri oricâți ani am avea, din cauza fiorilor adolescentini care nu ne părăsesc nici măcar când ne apar riduri profunde săpate în doar imaginea noastră răsfrântă din oglindă. Și, cu certitudine, nu avem cum să ne recunoaștem vârsta din toate înscrisurile legale pământești dacă privim cu aceeași candoare ca la începuturi fiecare răsărit, fiecare câmp cu maci legănați în bataia ușoară a vântului, ori fiecare luna plină.
Nu ești niciodată bătrân atunci când ai puterea de-a iubi nespus, până la capat, fiecare zi și, una câte una, fiecare noapte care ni se adaugă în toate întâmplările. Nici atunci când iubești dincolo de înțelegere orice puf de păpădie și oricare fir de iarbă proaspăt ieșit din iarnă. Ori atunci când bei în arșița zilei un pahar cu apă rece dintr-un izvor ascuns de mâna naturii într-un loc de rai. Sau când dragostea-ți inundă toată ființa la vederea unui copil cu ochi mari și limpezi ca cel mai pur răsărit de soare.
Și mai cu seamă, nu ai cum să îmbătrânești atunci când inima-ți bate mai repede și focul ți se ascunde sub piele la întâlnirea cu ființa care ți-a fost dată ție de soartă.
Da, poți să te maturizezi, ai voie, ai îngăduință cerească să conștientizezi frumusețea zilelor tale și să-ți mărturisești bucuria de-a trăi, asta da. Mai vrei atunci să mulțumești tuturor zeilor pentru daruri și mai dorești să fugi într-un parc plin de copaci, iarbă și flori să-ți mângâi privirea cu minunile pământului. Visezi mai mult decât orice să te așezi la malul mării, să privești înspre orizonturi îndepartate și să tinzi să le pătrunzi. Ori să-ți imaginezi că urci în munți doar ca să respiri din toate puterile aerul curat al înălțimilor, exersănd astfel apropierea de acea lume fără sfârșit promisă de toate religiile omenești.
La mine câștigător e lozul maturității, cartea bătrâneții e încă ascunsă pe ultimul raft al cărților mele sfinte și mi-ar trebui multă viață să scotocesc toată biblioteca după ea. Sigur, am trecut-o și pe ea in bibliografia obligatorie a timpului meu de petrecut printre oameni, dar cred că o să chiulesc la nesfârșit de la o materie care nu-mi captează atenția și nu intră în niciun plan al viitorului meu.
Știu că atunci când voi ajunge acasă, pe carnetul de note, la această materie o să fie înscris un mare doi. Doi de la neștiința temei nefăcute, de la lipsa de studiu. Eu sper însă să fie doar de la bătrânețe în doi.
Niciodată nu plecăm definitiv, cu sufletul, de la vârsta copilăriei, nici măcar când ajungem la temeinicia coacerii zilelor în timp ireversibil.
Poate de aceea suntem mereu tineri în adâncuri oricâți ani am avea, din cauza fiorilor adolescentini care nu ne părăsesc nici măcar când ne apar riduri profunde săpate în doar imaginea noastră răsfrântă din oglindă. Și, cu certitudine, nu avem cum să ne recunoaștem vârsta din toate înscrisurile legale pământești dacă privim cu aceeași candoare ca la începuturi fiecare răsărit, fiecare câmp cu maci legănați în bataia ușoară a vântului, ori fiecare luna plină.
Nu ești niciodată bătrân atunci când ai puterea de-a iubi nespus, până la capat, fiecare zi și, una câte una, fiecare noapte care ni se adaugă în toate întâmplările. Nici atunci când iubești dincolo de înțelegere orice puf de păpădie și oricare fir de iarbă proaspăt ieșit din iarnă. Ori atunci când bei în arșița zilei un pahar cu apă rece dintr-un izvor ascuns de mâna naturii într-un loc de rai. Sau când dragostea-ți inundă toată ființa la vederea unui copil cu ochi mari și limpezi ca cel mai pur răsărit de soare.
Și mai cu seamă, nu ai cum să îmbătrânești atunci când inima-ți bate mai repede și focul ți se ascunde sub piele la întâlnirea cu ființa care ți-a fost dată ție de soartă.
Da, poți să te maturizezi, ai voie, ai îngăduință cerească să conștientizezi frumusețea zilelor tale și să-ți mărturisești bucuria de-a trăi, asta da. Mai vrei atunci să mulțumești tuturor zeilor pentru daruri și mai dorești să fugi într-un parc plin de copaci, iarbă și flori să-ți mângâi privirea cu minunile pământului. Visezi mai mult decât orice să te așezi la malul mării, să privești înspre orizonturi îndepartate și să tinzi să le pătrunzi. Ori să-ți imaginezi că urci în munți doar ca să respiri din toate puterile aerul curat al înălțimilor, exersănd astfel apropierea de acea lume fără sfârșit promisă de toate religiile omenești.
La mine câștigător e lozul maturității, cartea bătrâneții e încă ascunsă pe ultimul raft al cărților mele sfinte și mi-ar trebui multă viață să scotocesc toată biblioteca după ea. Sigur, am trecut-o și pe ea in bibliografia obligatorie a timpului meu de petrecut printre oameni, dar cred că o să chiulesc la nesfârșit de la o materie care nu-mi captează atenția și nu intră în niciun plan al viitorului meu.
Știu că atunci când voi ajunge acasă, pe carnetul de note, la această materie o să fie înscris un mare doi. Doi de la neștiința temei nefăcute, de la lipsa de studiu. Eu sper însă să fie doar de la bătrânețe în doi.
About the Author
0 comments:
Please no spam! Remove comment!